+40 744 342 944
Open: Tue-Sat 11am-6pm

26 Popa Soare Street, 023983, Bucharest, Romania
Open: Tue-Sat 11am-6pm

Visit    

Artist: Megan Dominescu

Opening: Wednesday 12 October, 6pm-9pm

Curated by Linda Peitz

In her new solo show at Anca Poterasu Gallery, Megan Dominescu has created a future universe in which animals rule over humans.

In conversation with curator Linda Peitz she talks about her inspirations, the love for her characters and the importance of being slow.

În noua sa expoziție personală de la Galeria Anca Poterașu, Megan Dominescu a creat un univers din viitor în care animalele preiau controlul. Într-o conversație cu curatoarea Linda Peitz, artista vorbește despre sursele sale de inspirație, despre atașamentul față de personajele pe care le creează și despre necesitatea unui ritm mai puțin alert de viață și de lucru.

Linda Peitz: Un câine care plimbă un om în lesă, melci uriași care o ronțăie pe regină, un cult care venerează producția industrială de lapte. În noile tale lucrări, relațiile de putere dintre oameni și animale par să se fisureze. Cine controlează pe cine?

Megan Dominescu: Toate lucrările mele se petrec în viitor. Cred că acest lucru are legătură cu faptul că în lumea noastră actuală, lanțul alimentar a devenit din ce în ce mai încurcat și provoacă o mulțime de probleme, de mediu și sociale. Astfel, în acest nou scenariu, lucrurile sunt dezechilibrate: aproape toți oamenii sunt pe cale de dispariție, asemenea animalelor pe care le-au exterminat. Mamiferele mai mari care au supraviețuit, cum ar fi câinii și vacile, au preluat conducerea. Întotdeauna am știut că sunt inteligente, dar nu am reușit niciodată să comunicăm cu ele. În acest univers paralel pe care l-am creat, oamenii au din ce în ce mai puțin control, deoarece și-au distrus propriile sisteme de supraviețuire de-a lungul timpului. Animalele rămase s-au adaptat mult mai repede noului ecosistem și acum dețin puterea. În ciuda tuturor cunoștințelor lor, oamenii au început să venereze animalele pe care le consideraseră inițial neimportante. De aceea, o mulțime de lucruri au devenit ilegale, cum ar fi consumul de carne.

LP: Abordezi această problemă într-una dintre lucrările tale despre un canibal vegan. Este legată de o știre reală despre un angajat al unei companii de alimente vegetale care a fost suspendat după ce a fost arestat pentru că ar fi mușcat un alt bărbat de față. Uneori am impresia că am ajuns la un punct în care toată lumea gândește și acționează doar în extreme.

MD: Societatea din zilele noastre îți dictează să reciclezi, să nu mai folosești paie de plastic, să nu mai mănânci carne și așa mai departe. Dar problema reală nu este faptul că oamenii sunt carnivori sau că folosesc pungi de plastic, eu consider că problema este excesul pe care l-am creat, cu supraproducția de carne și de plastic și de faptul că atât de mult din ceea ce producem, se aruncă. Oamenii încep să se învinovățească unii pe alții chiar dacă marile corporații și indivizi aflați în poziții de putere produc cel mai mari pierderi. Resursele pe care le folosesc întrec orice imaginație, dincolo de ceea ce este necesar pentru consumul personal de alimente sau haine. Abordez aceste extreme în multe dintre lucrările mele. Poți compara unele dintre aceste comportamente cu oamenii care sunt posedați de o vrajă sau de un spirit malefic și singura lor cale de scăpare este un exorcism social la scară largă.

LP: Într-una dintre lucrările tale, “Omul Vitruvian” [LINK] al lui Leonardo da Vinci este înlocuit de un câine. “Omul Vitruvian” este una dintre cele mai faimoase lucrări ale lui da Vinci și un simbol arhi-cunoscut al simetriei, al frumuseții și al conștiinței corporale. El există ca poster, ca breloc, imprimat pe tricouri și pe cărți poștale, pe moneda italiană de 1 euro sau pe cardul de asigurare de sănătate și este logo-ul a numeroase cabinete medicale. Dacă utilizarea unei imagini devine atât de inflaționistă, ar trebui să ne uităm mai atent, nu-i așa?

MD: Da, și când vezi ceva atât de des, uiți ce înseamnă de fapt. Această lucrare face parte din universul meu din viitor. Câinii au devenit noul model pentru perfecțiunea umană, cu proporțiile Vitruvian ideale. Îmi place foarte mult să mă joc cu această idee în care oamenii ar fi înlocuiți de altă specie, pentru a sublinia faptul că alte sisteme ar putea funcționa de fapt mai bine decât cel actual, care este considerat a fi cel ideal. Un fel de “hai să facem un pas înapoi și să râdem de noi înșine”, pentru că am mers prea departe. Așadar, în noul meu univers în care oamenii au dispărut, câinii populează planeta și așteaptă ca oamenii lor să se întoarcă. Odată ce își dau seama că aceștia nu vor mai veni, se adună și creează această nouă societate, mai bună, care funcționează într-un mod non-ierarhic, în care câinii se sprijină reciproc și reglementează totul în felul lor foarte natural.

LP: Melcul este unul dintre principalii protagoniști din noua ta expoziție personală. El apare în covoare, în tapiserii, dar și sub forma unor sculpturi tricotate de mari dimensiuni, plasate pe platforme mobile montate în galerie, controlate de o ființă umană. Din perspectiva mea, melcul accentuează absurditatea unei lumi care este obsedată de progresul tehnic și de îmbunătățirea constantă a sinelui și a celorlalți. Este oare momentul să încetinim și să apreciem calitatea unei creaturi care se mișcă lent?

MD: Cred că da. Îmi place simbolul melcului ca o creatură care se deplasează încet, dar sigur. Nu are un sex biologic stabil, este foarte rezistent și mănâncă orice. Am propriul meu melc de companie, unul mare, care a scăpat odată și s-a ascuns timp de câteva luni în hibernare undeva în casa mea. Când a reapărut brusc, am fost atât de uimită că a supraviețuit și m-a făcut să mă gândesc la modul în care aceste animale mici sunt atât de diferite de noi. Melcii sunt foarte orientați spre supraviețuire, dar sunt atât de lenți în legătură cu totul, doar rătăcind, căutând hrană și mergând în orice direcție pe care o consideră potrivită. Ei fac ceea ce trebuie să facă. Oamenii sunt opusul melcilor, niciodată nu este vorba doar de nevoile de bază, întotdeauna există un interes la mijloc sau un scop anume pe care îl urmărim, dar niciodată exprimat clar.

LP: În cartea sa, „Din jurnalul unui melc” publicată în 1972, autorul german Günter Grass a analizat imaginea melcului ca simbol al progresului politic și social. Mi se pare destul de pertinent. Să luăm ca exemplu construcțiile de gen: melcii sunt hermafrodiți, prevăzuți cu organe de reproducere atât masculine, cât și feminine, și se pot împerechea cu orice membru al speciei lor doresc. Imaginați-vă că am aplica acest lucru la societatea umană.

MD: Acest lucru ar fi de fapt mult mai natural, să avem aceste opțiuni și ca fiecare să poată face ce vrea sau să fie cu cine vrea. Avem tendința de a ne limita în atât de multe feluri încât, sincer, această conformitate nu are niciun sens pentru mine. Bineînțeles că avem nevoie de un sistem de reguli pentru a avea o societate și un mediu echilibrat, dar cred că de multe ori este prea mult și am fi în cele din urmă mai fericiți dacă toată lumea ar putea trăi un pic mai liber, fără teama de a fi judecați, pedepsiți sau văzuți ca niște persoane non grata.

LP: Așadar, în timp ce în societatea ta animală, viața decurge destul de lin și firesc, cele mai puternice personalități din lume nu par să se descurce prea bine. Ce reprezintă pentru tine personaje precum ofițerii de poliție, liderii religioși sau Mark Zuckerberg?

MD: Pentru mine, ele reprezintă un fel de încercare eșuată a societății noastre actuale, a acestei puteri atotcuprinzătoare pe care o mulțime de oameni o doresc, dar care, în cele din urmă, nu funcționează niciodată cu adevărat. Acești așa-ziși lideri continuă să își dezamăgească electoratul. O mulțime de oameni continuă să își pună speranța și energia în aceste sisteme care se dovedesc din ce în ce mai des că nu funcționează atât de bine pe cât se așteaptau. Avem nevoie de structură, dar oamenii se concentrează prea mult pe acești reprezentanți evlavioși în loc să se concentreze asupra principiilor reale pe care ar putea încerca să le răspândească. Lucrurile și mesajele se pierd pe drum și nimeni nu face nimic cu adevărat în cele din urmă. Acești lideri sunt de obicei bărbați, nu întotdeauna, dar chiar și o figură precum Regina Angliei, reprezintă un întreg sistem patriarhal care eșuează. Putem vedea cum eșuează, pur și simplu nu mai este sustenabil. De asemenea, nu este vorba de a râde de aceste personalități sau grupuri de oameni în sine, ci mai degrabă de a accentua absurdul sistemului pe care îl reprezintă.

LP: Compozițiile tale de tapiserie pot fi citite ca niște picturi, însă, atunci când ești față în față cu ele, tehnica de croșetare a covoarelor oferă și o dimensiune sculpturală. Acum, lucrările tale au evoluat de fapt pentru prima dată în sculpturi. Cum se traduc subiectele pe care le abordezi în acest nou mediu?

MD: Este adevărat, lucrările mele sunt bidimensionale, dar au și o prezență în spațiu, uneori mă refer la ele ca fiind chiar sculpturi textile. Eu le abordez într-o tehnică picturală, am schițe pe hârtie cu toate culorile diferite pe care apoi le transpun în covoare. Consider că toate lucrările mele fac parte din această lume pe care o creez cu diferite personaje care apar apoi în mai multe lucrări. Este aproape ca un joc, iar eu construiesc personajele și le încarc în această lume care trebuie populată. Am simțit că unele dintre aceste personaje meritau să fie mai mari și în 3D, astfel încât oamenii să le cunoască. Din moment ce petrec atât de mult timp cu aceste personaje, uneori mă simt cu adevărat apropiată de ele și îmi place să văd interacțiunile pe care le generează și cu vizitatorii expozițiilor în care particip.

LP: Lucrările tale cuprind și documentează aspecte ale societății contemporane, pentru mine sunt ca niște portrete ale lumii haotice în care trăim, reflectând în mod capricios și ingenios asupra unor subiecte precum problemele de mediu, inegalitatea de gen și abuzul de putere. Cum ajută umorul să facă față nebuniei din viața noastră de zi cu zi?

MD: Nu pot spune cum îi ajută pe ceilalți oameni care văd lucrările, poate că le face și mai mult rău de fapt. Pe mine mă ajută să înțeleg problemele care mă înconjoară. Chiar și înainte de a face artă am reacționat astfel. Folosesc umorul ca un mecanism de adaptare în viața mea în general și uneori simt că îl folosesc ca pe o cârjă în multe situații. Adesea, dacă mă simt inconfortabil sau am un episod de anxietate, încerc să fac o glumă ca un fel de răspuns la panică. Nu știu de ce fac asta, dar se pare că procedez așa și în lucrările mele artistice într-un mod pe care eu îl consider sănătos. Văzând toate aceste lucruri deprimante la știri sau simțindu-mă vinovată că arunc o sticlă de plastic la gunoi, încă îmi ridică probleme. Dar, odată ce începi să te gândești la asta, îți dai seama că ne punem atât de multe bariere și obstacole. A face glume despre lucruri foarte specifice care de obicei te dau peste cap mă ajută să iau lucrurile mai puțin în serios. Fiind doar o singură persoană, oricum nu pot face prea multe, umorul este o modalitate de a face față faptului că lucrurile par să scape de sub control. Nu este vorba de a fi cinic, pentru că eu chiar cred că putem schimba lumea așa cum este acum. Deși lucrările mele au loc în viitor, ele sunt foarte bine ancorate în prezent. Ele prezintă situații care ne pot ajuta să realizăm că în ritmul acesta, așa ar putea arăta lumea în viitor.

Inspired by the story-telling history of tapestries and weavings across cultures, Aurora Király builds a journal of mental images and fragments, the mise en scène of the eventful inner-lives spent in overlooked domestic spaces. In her works, a contour of a lamp induces the intimacy of focused lighting and mysterious secondary shadows, or a cat on a sofa underlines the homely closed quarters from which a figure pensively looks out on the window.

Oana Coşug constructs her narrative through the interplay between language and drawing in her book titled ‘HIDDEN drawings’, a collection of her essays and watercolour drawings that explore ways in which the female body is not objectified or vulnerable, but rather hidden and transformed.

Larisa Crunteanu installation is many things – a dressing screen, an interrogation one-way mirror, a heuristic map of the places where the body behind it likes to take walks after it gets dressed up. In the exhibition room, the Floating Anchor reclaims a space behind, where there is no other work and no other people, space where the body disappears from the sight of others allowing for the observation of all that moves afloat.